Schitul Dragoslavele


Schitul Dragoslavele este un schit cu obste de calugari din comuna Dragoslavele, judetul Arges. Avand hramul Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, asezamantul din Dragoslavele este ales ca resedinta patriarhala de odihna.

Comuna Dragoslavele este o comuna veche, atestata documentar inca din anul 1368, fiind situata in partea nord-estica a judetului Arges, la o distanta de 20 de kilometri de Municipiul Campulung Muscel.

Schitul Dragoslavele este situat pe soseaua Pitesti – Brasov, in apropiere de Rucar. La circa 700 de metri, dupa trecerea podului peste paraul Dragoslavele, se ajunge in incinta asezamantului, situat la nord de sat, intr-o curte mare, cu faneata si plantatie pomicola.

Schitul Dragoslavele a luat fiinta in anul 1929, ca resedinta patriarhala de odihna pentru preotimea musceleana care a construit aici o vila si pe care, intre timp, au daruit-o Patriarhului Miron Cristea. In continuare au mai fost facute si alte constructii. Patriarhul Miron Cristea a fost un mare luptator pentru unitatea tarii, primul Patriarh al Romaniei intregite, regent si apoi, intre anii 1938-1939, prim-ministru al Romaniei.

Pe una din vilele asezamantului este prinsa in zid o placa memoriala in care se consemneaza: „Aceasta casa s-a zidit din temelie, iar celelalte s-au refacut cu cheltuiala preotimii muscelene, care le-a daruit Patriarhului Miron in 1929 ca sa fie resedinta de odihna pentru Patriarhul Romaniei”.

In anul 1949, Prea Fericitul Patriarh Justinian (1948-1977) a adus aici o biserica din lemn de la Predeal, a restaurat zidurile inconjuratoare ale parcului si cele trei case existente, pe cheltuiala sa, si a infiintat Schitul Dragoslavele, caruia ii daruieste biserica, cladirile si terenul aferent. Biserica schitului a fost sfintita in data de 21 august 1949. Slujbele se oficiaza aici in fiecare duminica si sarbatoare.

Pentru protestele sale fata de unele masuri abuzive ale regimului comunist, prin care mii de calugari si calugarite erau scosi din manastiri, in anul 1959, Patriarhul Justinian a fost trimis la Schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliu fortat timp de sase luni.

Intre anii 1950-1960, in cadrul asezamantului de la Dragoslavele a functionat si o scoala de cantareti bisericesti. Astazi scoala de cantareti nu mai functioneaza, insa resedinta patriarhala inca exista, indeplinindu-si pe mai departe rolul ei initial.

Sursă text: CrestinOrtodox.ro
Sursă foto: Acc31’s Blog

Anunțuri

Muzeul de etnografie şi artă populară


Muzeul de etnografie şi artă populară este adapostit intr-o cladire declarata monument de arhitectura din sec. al XVIII-lea, construita in stil muscelean, cu parter şi etaj, cu două caturi, cu foişor de lemn, uşor sculptat, ce se termină în arcade ondulate de zidărie, prelungit cu sală în consolă, cu stâlpi şi pălimar din baluştri strunjiţi de lemn, cu profilatură simplă din tencuială la ferestre, cu gârlici, în goluri arcuite sub foişor, şi învelitoare de şiţă.
Cladirea a fost construita in anul 1735 de catre tetrilogofatul Ştefanescu, ultimul proprietar fiind avocatul Gheorghe Ştefanescu, de aici şi numele vila „Gica Ştefanescu„. Este cea mai veche construcţie civila din Campulung.
In anul 1928 a fost restaurata de arhitectul campulungean Dumitru Ionescu Berechet, luandu-şi doctoratul in arhitectura cu aceasta lucrare, pentru care a primit premiul Salonului Oficial. In anul 1948 cladirea este donata Academiei Romane cu scopul de a deveni muzeu, iar in anul 1952 se reorganizeaza aici Muzeul Oraşenesc Campulung avand patru colectii: istorie, ştiinţele naturii, arta populara şi arta plastica. Din anul 1977 devine secţia de etnografie şi arta populara avand in structura sa: interioare ţaraneşti specifice zonei Muscel, port popular muscelean de o mare diversitate, obiecte caracteristice ocupaţiilor tradiţionale din mediul rural din acest areal geografic, precum şi o bogata colecţie de ceramica.

Pentru mai multe detalii, puteţi vizita pagina web a Muzeului de etnografie şi artă populară

Sursă text: Muzeul Câmpulung Muscel
Surse foto: Dumitru Badea, Muzeul Câmpulung Muscel

Biserica Flămânda (Biserica Miresei)


Denumirea dealului şi anume „Flămânda” e legendară şi tradiţia spune ca însuşi Negru Vodă a dat acest nume: „domnitorul a zăbovit îndelung pe o culme, până a flămânzit, dar oamenii din preajma locului n-au avut cu ce să-i ostoiască foamea. Atunci s-a hotărât voievodul să îi împroprietăreasca printr-un hrisov, făcându-i moşneni mândri şi plini de dârzenie în apărarea acelor muscele”. De atunci i s-a spus acelui deal „Flămânda” şi aşa i-a rămas numele până în ziua de azi.
O altă explicaţie, despre denumirea dealului, este aceea legată de cimitirul din apropiere care se zice că este „flămând” pentru ca nu se mai satură să înghită morţii, cum nu s-a săturat nici Negru Vodă de privit din vârful dealului, acum aproape o mie de ani.
Biserica Flămânda s-a numit iniţial Schitul Mărculeşti după numele primului ctitor (1765) şi avea o singură turlă. Între 1886 – 1890 s-a construit o nouă biserică. Degradându-se este demolată şi aceasta după 1943. Alături s-a construit actuala biserică între anii 1941-1943 de Gh. Ştefănescu, în memoria fiicei sale care a murit într-un accident chiar în ziua nunţii.

„Flămânda este o mică mănăstire pe vârful unui deluleţ în marginea Câmpulungului, de ceea parte de râu. Ce va fi fostîin vechime nu ştiu. Dară ştiu, după cum mi s-a spus, că aci a fost închis Ienachiţă Văcărescu poetul, de către fanarioţi, pentru gândurile lui patriotice.[…]
În Vârful dealului, dacă ajungi, stai şi te miri ce fel de mănăstire să fie asta! Acolo nu se vede nici urmă de locuinţă omenească. Nici chilii de călugari, nici nimic.”
Petre Ispirescu, „Snoave sau poveşti populare”, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, pp. 692-698.

În anul 1936, pe data de 24 septembrie, într-o zi de sâmbătă, tânăra Margareta Ştefănescu se întorcea cu maşina la Câmpulung Muscel, însoţită de soţul ei şi de părinţi. Fiica Elenei Luiza Ştefănescu şi a boierului filantrop Gheorghe Ştefănescu, unul dintre cei mai bogaţi oameni din judeţ, făcuse cununia religioasă la Bucureşti şi revenea acasă, unde servitorii tocmai încheiaseră pregătirile pentru petrecerea de nuntă de la conac, la care era invitată lumea bună a târgului. Dar în localitatea Găeşti, automobilul s-a ciocnit violent cu un camion al unei companii forestiere. În urma accidentului, nevinovata Margareta, îmbrăcată în rochie de mireasă, a fost singura care şi-a pierdut viaţa, la numai 26 de ani, ceilalţi pasageri din maşină rămânând neatinşi. Îngroziţi de această tragică întâmplare, nefericiţii părinţi şi-au înmormântat unicul copil la Cimitirul Bellu din Capitală. Margareta a fost asezată în sicriu şi purtată pe ultimul drum îmbrăcată în rochia de mireasă, pe care se mai vedeau pete de sânge. Tragedia a facut înconjurul ţinutului. Toţi localnicii vârstnici îşi mai amintesc această întâmplare încă şi în ziua de azi. Dar la puţină vreme după înmormântare, Gheorghe Ştefănescu începe să-şi viseze fiica îmbrăcată în rochie de mireasă, rugându-l cu lacrimi în ochi: „Nu mă lăsa singură în Bucureşti! Fă-mi o casă pe deal şi adu-mă înapoi, la Câmpulung…”. În cele din urmă, tatăl înţelege mesajul şi ia hotărârea să ridice o biserică mare şi frumoasă, în amintirea fiicei sale, chiar pe dealul Flămânda, acolo unde, cu aproape doua sute de ani în urmă, „Schitul Mireselor” începuse să înzestreze fete sărace pentru măritiş. Fiind om înstărit, Gheorghe Ştefănescu nu a precupeţit nici un ban pentru această ctitorie. Piatra de temelie s-a pus în 1938, şi după numai doi ani, în 1940, deşi începuse cel de-al doilea război mondial, lăcaşul era deja ridicat. Cunoscutul arhitect George Matei Cantacuzino a conceput biserica în stilul moldovenesc al Muşatinilor, cu care se înrudea prin strămoşii săi. Cei care au desăvârşit construcţia din piatră albă de Albeşti au fost meşterii pietrari italieni, stabiliţi la Câmpulung între cele două războaie, Victor Mezzaroba, Luigi Pavoni şi fraţii de Nicolo. Înainte de-a fi încheiată pictura interioară, rămăşitele pământeşti ale Margaretei Ştefănescu au fost deshumate, aduse la Câmpulung şi aşezate în biserica ridicată în amintirea ei, sub o lespede de mormânt, albă precum un voal de piatră. În 1942, a plecat dintre cei vii şi mama tragicei mirese, fiind aşezată alături de fiica sa, în acelaşi locaş. În anul 1948, pe data de 15 august, când se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, Patriarhul de atunci, Părintele Iustinian Marina, avea să sfinţească această ctitorie. De faţă se afla, singur, îmbătrânit şi deja sărac, din cauza schimbării timpurilor, însuşi ctitorul Gheorghe Ştefănescu, ale cărui oseminte odihnesc astăzi lângă soţie şi fiică, sub cea de-a treia lespede de piatră.

Pentru mai multe detalii, puteţi vizita pagina web a Bisericii Flămânda

Sursă text: Atunci şi acum Blog
Surse foto: Revista igloo habitat & arhitectura, Nicu Moise, Aalecs