Ansamblul Bisericii Catolice „Sfântul Iacob” (Bărăţia)


Bărăţie este numele dat mânăstirilor catolice din oraşele aflate la sud şi est de Carpaţi. În Evul Mediu, bărăţii existau în oraşele: Câmpulung Muscel, Târgovişte, Bucureşti şi Bacău. Numele le vine de la cuvântul maghiar „barát”, ce însemna „frate”, „călugar”, derivat şi acesta din slavonul „brat”, „frate”.
Pentru ortodocşii din spaţiul extracarpatic, numele de „baraţi” era dat, în general, călugărilor franciscani, prin urmare „Bărăţiile” erau mânăstiri franciscane.

Ansamblul Bărăţiei din Câmpulung Muscel este una dintre cele mai vechi construcţii din oraş, fiind construită în secolul al XIII-lea.
În anul 1300, a fost înmormântat în interiorul acesteia, în spatele altarului, comitele sas Laurencius de Longo Campo, conform inscripţiei de pe piatra tombală – prima scriere epigrafică în limba latină şi prima atestare a oraşului.
În anul 1730 a fost construit impresionantul turn – clopotniţă şi s-au înlocuit zidurile înconjurătoare. El este în rândul clădirilor din partea de apus a bisericii Sf. Iacob. Are formă pătrată cu baza de 5m şi o înălţime de 13m până la cornişe. Genul decoraţiei exterioare este acelaşi cu cel al Mânăstirii Negru Vodă, cu trei rânduri suprapuse de arcaturi şi panouri. Partea superioară care se află peste cornişa principală, este desigur, un adaos ulterior.
Biserica Sf. Iacob, refacută la 1760, după ca a căzut prada năvălirii turcilor (1737), este construită pe locul unei biserici mai vechi, datând probabil din secolul al XIII-lea. Biserica nu reprezinta decât o parte din vechea construcţie, se pare mult mai întinsă. Clădirea joasă, fără turle, având mai mult înfăţişarea unei case cu o singură încăpere, nu se observă din partea de apus unde se află un şir de case cu două etaje, mult mai înalte decât sfântul lăcaş.
Construcţia bisericii ca atare, nu prezintă elemente arhitecturale deosebite. Ea este alcătuită dintr-o navă dreptunghiulară, fără turla, terminată la est cu o absidă poligonală în trei laturi. Un cadran solar, purtând data de 1706, este sculptat pe unul dintre cele trei contraforturi ce sprijină zidul pe latura de sud a bisericii. Alte urme pe zid atestă faptul ca actuala construcţie este doar o parte din vechea biserică, ridicată se pare pe un plan mult mai vast.

Iată ce scrie Petre Ispirescu în una din lucrările sale:  „Această biserică catolică este mai bogată decât toate bisericile ortodoxe: are moşii, codri de munţi cu păduri frumoase pe care le exploatează călugărul papistaş foarte sistematic; […] se zice că bărăţia este înzestrată cu averi încă de pe timpurile lui Radu Negru Vodă.”

Surse text: ECOTravel, Atunci şi acum Blog
Surse foto: Radio România Internaţional, Valentin Sălăgeanu

Reclame

Biserica Flămânda (Biserica Miresei)


Denumirea dealului şi anume „Flămânda” e legendară şi tradiţia spune ca însuşi Negru Vodă a dat acest nume: „domnitorul a zăbovit îndelung pe o culme, până a flămânzit, dar oamenii din preajma locului n-au avut cu ce să-i ostoiască foamea. Atunci s-a hotărât voievodul să îi împroprietăreasca printr-un hrisov, făcându-i moşneni mândri şi plini de dârzenie în apărarea acelor muscele”. De atunci i s-a spus acelui deal „Flămânda” şi aşa i-a rămas numele până în ziua de azi.
O altă explicaţie, despre denumirea dealului, este aceea legată de cimitirul din apropiere care se zice că este „flămând” pentru ca nu se mai satură să înghită morţii, cum nu s-a săturat nici Negru Vodă de privit din vârful dealului, acum aproape o mie de ani.
Biserica Flămânda s-a numit iniţial Schitul Mărculeşti după numele primului ctitor (1765) şi avea o singură turlă. Între 1886 – 1890 s-a construit o nouă biserică. Degradându-se este demolată şi aceasta după 1943. Alături s-a construit actuala biserică între anii 1941-1943 de Gh. Ştefănescu, în memoria fiicei sale care a murit într-un accident chiar în ziua nunţii.

„Flămânda este o mică mănăstire pe vârful unui deluleţ în marginea Câmpulungului, de ceea parte de râu. Ce va fi fostîin vechime nu ştiu. Dară ştiu, după cum mi s-a spus, că aci a fost închis Ienachiţă Văcărescu poetul, de către fanarioţi, pentru gândurile lui patriotice.[…]
În Vârful dealului, dacă ajungi, stai şi te miri ce fel de mănăstire să fie asta! Acolo nu se vede nici urmă de locuinţă omenească. Nici chilii de călugari, nici nimic.”
Petre Ispirescu, „Snoave sau poveşti populare”, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, pp. 692-698.

În anul 1936, pe data de 24 septembrie, într-o zi de sâmbătă, tânăra Margareta Ştefănescu se întorcea cu maşina la Câmpulung Muscel, însoţită de soţul ei şi de părinţi. Fiica Elenei Luiza Ştefănescu şi a boierului filantrop Gheorghe Ştefănescu, unul dintre cei mai bogaţi oameni din judeţ, făcuse cununia religioasă la Bucureşti şi revenea acasă, unde servitorii tocmai încheiaseră pregătirile pentru petrecerea de nuntă de la conac, la care era invitată lumea bună a târgului. Dar în localitatea Găeşti, automobilul s-a ciocnit violent cu un camion al unei companii forestiere. În urma accidentului, nevinovata Margareta, îmbrăcată în rochie de mireasă, a fost singura care şi-a pierdut viaţa, la numai 26 de ani, ceilalţi pasageri din maşină rămânând neatinşi. Îngroziţi de această tragică întâmplare, nefericiţii părinţi şi-au înmormântat unicul copil la Cimitirul Bellu din Capitală. Margareta a fost asezată în sicriu şi purtată pe ultimul drum îmbrăcată în rochia de mireasă, pe care se mai vedeau pete de sânge. Tragedia a facut înconjurul ţinutului. Toţi localnicii vârstnici îşi mai amintesc această întâmplare încă şi în ziua de azi. Dar la puţină vreme după înmormântare, Gheorghe Ştefănescu începe să-şi viseze fiica îmbrăcată în rochie de mireasă, rugându-l cu lacrimi în ochi: „Nu mă lăsa singură în Bucureşti! Fă-mi o casă pe deal şi adu-mă înapoi, la Câmpulung…”. În cele din urmă, tatăl înţelege mesajul şi ia hotărârea să ridice o biserică mare şi frumoasă, în amintirea fiicei sale, chiar pe dealul Flămânda, acolo unde, cu aproape doua sute de ani în urmă, „Schitul Mireselor” începuse să înzestreze fete sărace pentru măritiş. Fiind om înstărit, Gheorghe Ştefănescu nu a precupeţit nici un ban pentru această ctitorie. Piatra de temelie s-a pus în 1938, şi după numai doi ani, în 1940, deşi începuse cel de-al doilea război mondial, lăcaşul era deja ridicat. Cunoscutul arhitect George Matei Cantacuzino a conceput biserica în stilul moldovenesc al Muşatinilor, cu care se înrudea prin strămoşii săi. Cei care au desăvârşit construcţia din piatră albă de Albeşti au fost meşterii pietrari italieni, stabiliţi la Câmpulung între cele două războaie, Victor Mezzaroba, Luigi Pavoni şi fraţii de Nicolo. Înainte de-a fi încheiată pictura interioară, rămăşitele pământeşti ale Margaretei Ştefănescu au fost deshumate, aduse la Câmpulung şi aşezate în biserica ridicată în amintirea ei, sub o lespede de mormânt, albă precum un voal de piatră. În 1942, a plecat dintre cei vii şi mama tragicei mirese, fiind aşezată alături de fiica sa, în acelaşi locaş. În anul 1948, pe data de 15 august, când se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, Patriarhul de atunci, Părintele Iustinian Marina, avea să sfinţească această ctitorie. De faţă se afla, singur, îmbătrânit şi deja sărac, din cauza schimbării timpurilor, însuşi ctitorul Gheorghe Ştefănescu, ale cărui oseminte odihnesc astăzi lângă soţie şi fiică, sub cea de-a treia lespede de piatră.

Pentru mai multe detalii, puteţi vizita pagina web a Bisericii Flămânda

Sursă text: Atunci şi acum Blog
Surse foto: Revista igloo habitat & arhitectura, Nicu Moise, Aalecs

Ansamblul feudal Mânăstirea Negru Vodă


Mânăstirea Negru Vodă, ctitorită în secolul al XIV-lea, reprezintă cel mai important ansamblu monastic din zona Muscelului.
Legendă şi mit, dar şi realitate istorică, Negru Vodă este considerat primul ctitor al mânăstirii.
Al doilea ctitor al mânăstirii, Matei Basarab (1632-1654), reface din temelii lăcaşul în 1647, transformând vechea biserică într-o ,,obştejitie” (organizare de viaţă monahală de călugări). În acelaşi an a fost construit şi turnul clopotniţei, înalt de 35 m, având funcţia de poartă de incintă, dar şi de fortificaţie cu caracter militar, fiind prevăzut cu metereze. Gangul boltit păstrează şi astăzi masivele porţi din stejar care se zăvoresc cu o grindă de proporţii, având încrustate adânc inscripţii menţionând anul 1749. Matei Basarab, iubitor de cultură şi carte, înfiinţează în anul 1643 în incinta mânăstirii o tipografie şi o moară de hârtie. Prima carte tipărită în 1635 a fost un Molitvelnic slavonesc. În 1642 s-a tipărit cartea ,,Învăţături preste toate zilele” (în limba română), urmată în 1643, de ,,Antologhion”, iar în 1650 de a patra carte, ,,Psaltirea”. Manuscrisele, împodobite cu frontispicii şi miniaturi colorate, au circulat pe tot cuprinsul pământului românesc, unele dintre ele ajungând chiar în Peninsula Balcanică.
Biserica Mare (fostul Paraclis Domnesc al curţii voievodale), este zidită din piatră de Albeşti, în formă de navă, cu trei turle. A fost zidită de arhitectul Franz Walet în acelaşi loc şi cu aceleaşi materiale utilizate la prima construcţie.
Aici se află mormântul voievodului Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), fiul marelui domnitor Basarab Voievod.
Casa Domnească (secolul XVII), construită pe vechile temelii ale Palatului Domnesc (secolul XIV), a fost nucleul în jurul căruia s-au adăugat pe parcurs toate celelalte construcţii ce vor forma Sfânta Mânăstire.
În componenţa complexului monahal intră şi Biserica mică (bolniţa), construită în primul sfert al veacului al XVIII-lea, Casele egumeneşti (secolul al XVIII-lea), anexa Casei domneşti şi chiliile, adăugate la începutul secolului al XIX-lea.

Pentru mai multe detalii, puteţi vizita pagina web a Mânăstirii Negru Vodă

Sursă text: Consiliul Judeţean Argeş
Sursă foto: Sorin Cercea