Peştera Dâmbovicioara


Peştera Dâmbovicioara este situata la 25 km de Campulung, pe culoarul Rucăr-Bran, in sudul Muntilor Piatra Craiului, pe stanga pârâului Dâmbovicioarei, in amonte de Cheile Dâmbovicioarei si localitatea Dâmbovicioara.

Modelarea rocilor calcaroase a generat un relief de suprafata reprezentat prin turnuri, stanci ascutite, pereti verticali, in mai multe locuri surplombati, completat de un relief carstic subteran, reprezentat in principal din pesteri. Astfel, in bazinul hidrografic al Dambovicioarei se gasesc circa 50 de pesteri, cele mai importante fiind Dambovicioara, Pestera de la Gura Defileului, Pestera Labirintului, etc.

Drumul spre pestera urmeaza cursul Dambovicioarei, plin de mici cascade si repezisuri, printr-un mic defileu pitoresc. Soseaua merge in paralel cu aceasta, oferind pe alocuri zone de popas inverzite, inconjurate de stanca, de o frumusete deosebita. Desi pestera nu impresioneaza prin lungime, aceasta este totusi cea mai mare si mai reprezentativa pestera din zona. Prin amplasamentul sau intr-o zona de o splendoare deosebita, pestera Dambovicioara prezinta un interes turistic sporit pentru turistii cazati in pensiunile din Dragoslavele, Rucar sau Bran precum si pentru diversele trasee turistice ale tarii.

Pestera propriu-zisa este cunoscuta de inainte de 1579, cand localnicii o foloseau pe post de ascunzatoare impotriva cotropitorilor. Ulterior pestera a fost locul de reculegere al unui pustnic, ascunzatoarea a doi talhari cunoscuti la acea vreme, si chiar ascunzisul unui urs, in interiorul pesterii gasindu-se resturi fosile ale ursului de pestera (Ursus spelaeus).

Fauna pesterii este saraca insa este una dintre pesterile usor accesibile din România. Printre altele este renumita si pentru faptul ca este prima pestera din Muntenia si Oltenia mentionata intr-o lucrare stiintifica si anume Mineralogia Principatus Transilvanie a lui J. Fridlavsky din anul 1767.

Lunga de 555 metrii (din care 244 de metrii sunt accesibili publicului), realizata de Pârâul Peşterii in calcare jurasicePeştera Dâmbovicioara se prezinta ca o cavitate cu formatiuni concretionare slabe, temperatura peste medie (11-12 grade) si cu o galerie principala ce are latimi de 3-4 metrii si inaltimi de 3-5 metrii si se ingusteaza treptat. Formele concretionare sunt putine dar unele dintre ele au forme interesante si au si fost denumite dupa fantezia si imaginatia celor care le-au descoperit (laba de urs, aripa de acvila, cap de sarpe, piele de tigru, etc.).

Surse text: Atracţii Turistice Bran, Ropedia.ro, TravelWorld
Sursă foto: Turism Blog

Anunțuri

Castrul Roman Jidova (sau Jidava, sau Sidova)


Situat în cartierul Pescăreasa, la intrarea dinspre sud în municipiul Câmpulung, în imediata proximitate estică a şoselei Piteşti-Câmpulung, între aceasta şi Râul Târgului, castrul mare din punctul „Jidova” este cea mai importantă şi mai bine păstrată construcţie militară de acest gen de pe traseul Limesului Transalutanus (fiind în acelaşi timp şi singura edificată din piatră). Nu cunoaştem numele antic al castrului, însă târziu după retragerea aureliană şi după perioada marilor migraţii ce au transformat în cenuşă operele arhitecturale şi edilitare ale antichităţii, în zorii evului mediu, localnicii şi călătorii pe drumul Câmpulungului, deopotrivă, rămân impresionaţi de zidurile încă solide ale castrului aflat în ruină şi le atribuie fabuloşilor oameni înalţi şi puternici ce populau lumea la începuturile ei – jidovii, în limbajul popular, întâlniţi în majoritatea mitologiilor europene.

Castrul de la „Jidova” este unul dintre cele mai bine păstrate din întreaga Dacie romană, iar cercetările arheologice susţinute, de la al căror început s-au împlinit de curând 13 decenii, dublate de ample lucrări de restaurare şi consolidare constituie un model de consecvenţă şi reuşită în încercarea de a ne apropia mai mult de monumentele antichităţii. Aici, în muzeul de sit în care a fost transformat castrul, pot fi văzute puternicul zid de incintă din piatră, cu porţile şi turnurile adiacente, clădirea ofiţerilor, locuinţa comandantului, magazia în care erau adăpostite proviziile pentru hrana soldaţilor dar şi a cailor, precum şi ingeniosul sistem de încălzire specific tehnicii romane, aşa-numitul hypocaustum. De la „Jidova” provine şi o atestare expresă a trupei militare din armata imperială romană ce a activat pe limesul transalutan, fiind cantonată în acest castru. Este vorba de o trupă auxiliară alcătuită din luptători orginari din Commagena, o regiune a provinciei romane Syria: Cohors Prima Flavia Commagenorum.

Expoziţia, deschisă în 1970, cuprinde obiecte descoperite în cercetările arheologice de pe Limes alutanus şi transalutanus şi cu precădere obiecte descoperite în cercetările din Castrul Jidova. Sunt expuse obiecte din ceramică (opaiţe, cărămizi şi fragmente de ţigle cu inscripţii, amfore, piese de pavimentum şi mozaic, piese pentru hypocaustum), arme (vârfuri de săgeţi, suliţe, cuţite), accesorii de echipament militar etc. În incinta castrului se păstrează o parte din clădirile romane (Principia – comandamentul, Praetorium – clădirea comandantului, clădirea ofiţerilor, Horreum – magazia de cereale). Pe latura de sud a fost reconstituit un turn de curtină şi, parţial, turnurile porţii Praetoria (poarta principală de intrare), turnul semirotund din colţul de sud-vest, cât şi celelalte turnuri ale porţilor Decumana, Dextra şi Sinistra de pe laturile nord, est şi vest.

Sursă text: Muzeul Judeţean Argeş
Sursă foto: Muzeul Judeţean Argeş

Ansamblul Bisericii Catolice „Sfântul Iacob” (Bărăţia)


Bărăţie este numele dat mânăstirilor catolice din oraşele aflate la sud şi est de Carpaţi. În Evul Mediu, bărăţii existau în oraşele: Câmpulung Muscel, Târgovişte, Bucureşti şi Bacău. Numele le vine de la cuvântul maghiar „barát”, ce însemna „frate”, „călugar”, derivat şi acesta din slavonul „brat”, „frate”.
Pentru ortodocşii din spaţiul extracarpatic, numele de „baraţi” era dat, în general, călugărilor franciscani, prin urmare „Bărăţiile” erau mânăstiri franciscane.

Ansamblul Bărăţiei din Câmpulung Muscel este una dintre cele mai vechi construcţii din oraş, fiind construită în secolul al XIII-lea.
În anul 1300, a fost înmormântat în interiorul acesteia, în spatele altarului, comitele sas Laurencius de Longo Campo, conform inscripţiei de pe piatra tombală – prima scriere epigrafică în limba latină şi prima atestare a oraşului.
În anul 1730 a fost construit impresionantul turn – clopotniţă şi s-au înlocuit zidurile înconjurătoare. El este în rândul clădirilor din partea de apus a bisericii Sf. Iacob. Are formă pătrată cu baza de 5m şi o înălţime de 13m până la cornişe. Genul decoraţiei exterioare este acelaşi cu cel al Mânăstirii Negru Vodă, cu trei rânduri suprapuse de arcaturi şi panouri. Partea superioară care se află peste cornişa principală, este desigur, un adaos ulterior.
Biserica Sf. Iacob, refacută la 1760, după ca a căzut prada năvălirii turcilor (1737), este construită pe locul unei biserici mai vechi, datând probabil din secolul al XIII-lea. Biserica nu reprezinta decât o parte din vechea construcţie, se pare mult mai întinsă. Clădirea joasă, fără turle, având mai mult înfăţişarea unei case cu o singură încăpere, nu se observă din partea de apus unde se află un şir de case cu două etaje, mult mai înalte decât sfântul lăcaş.
Construcţia bisericii ca atare, nu prezintă elemente arhitecturale deosebite. Ea este alcătuită dintr-o navă dreptunghiulară, fără turla, terminată la est cu o absidă poligonală în trei laturi. Un cadran solar, purtând data de 1706, este sculptat pe unul dintre cele trei contraforturi ce sprijină zidul pe latura de sud a bisericii. Alte urme pe zid atestă faptul ca actuala construcţie este doar o parte din vechea biserică, ridicată se pare pe un plan mult mai vast.

Iată ce scrie Petre Ispirescu în una din lucrările sale:  „Această biserică catolică este mai bogată decât toate bisericile ortodoxe: are moşii, codri de munţi cu păduri frumoase pe care le exploatează călugărul papistaş foarte sistematic; […] se zice că bărăţia este înzestrată cu averi încă de pe timpurile lui Radu Negru Vodă.”

Surse text: ECOTravel, Atunci şi acum Blog
Surse foto: Radio România Internaţional, Valentin Sălăgeanu